Articole

Capitolul I. Identitatea profesională și misiunea avocatului

Art. 1. Avocatura este o profesie liberală, unitară, auto-reglementată, care se desfășoară în baza legii. Ca atare, avocatul este obligat să respecte reglementările specifice și standardele etice ale profesiei, să protejeze demnitatea și onoarea corpului de avocați.

Art. 2. În exercitarea profesiei, precum și în orice acțiune sau comunicare publică, avocatul va avea în vedere caracterul de interes public al profesiei de avocat, care rezultă din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, din Statutul profesiei de avocat.

Art. 3. (1) Misiunea avocatului constă în apărarea, prin toate mijloacele specifice profesiei, a drepturilor, libertăților și a intereselor legitime ale clienților, în vederea aflării adevărului, a înfăptuirii justiției și a respectării statului de drept.

(2) Avocatul este garantul apărării cetățeanului față de excesele instituțiilor statului, precum și al păstrării echilibrului între interesul public al societății și interesul privat al cetățeanului.

Art. 4. În exercitarea profesiei, avocatul este obligat să acționeze cu bună credință, în apărarea valorilor profesiei de avocat și ale statului de drept.

Capitolul II. Natura normelor deontologice

Art. 5. Codul deontologic al avocatului român stabilește principiile esențiale și regulile de conduită pe care avocatul trebuie să le respecte, atât în exercițiul profesiei de avocat, cât și în viața sa publică și privată. Aceste principii și reguli stau la baza oricărei interpretări a reglementărilor profesionale, precum și la baza oricărei inițiative de reglementare profesională ori de modificare sau completare a dispozițiilor existente.

Art. 6. (1) Normele de deontologie profesională reglementate de prezentul Cod garantează îndeplinirea de către avocat a misiunii sale privind apărarea drepturilor justițiabililor, promovarea unei culturi organizaționale comune avocaților români, bazată pe încredere și respect, protejarea valorilor și imaginii profesiei de avocat, care asigură identitatea profesiei și încrederea publicului.

(2) Nerespectarea acestor norme constituie temei pentru inițierea unei proceduri disciplinare.

Art. 7. (1) Dispozițiile prezentului Cod se aplică raporturilor profesionale ale avocatului stabilite cu clienții, cu alți avocați, cu magistrații, cu organele judiciare, cu organe și instituții cu atribuții jurisdicționale, precum și cu orice entități cu care inițiază și stabilește relații în exercitarea profesiei.

(2) Respectarea dispozițiilor prezentului Cod constituie obligație profesională, iar invocarea acestora constituie un drept al fiecărui avocat, atât în raporturile cu clienții, cât și în relațiile profesionale cu colegii avocați, cu magistrații și alte persoane.

Capitolul III. Principiile profesiei de avocat

Art. 8. (1) Principiile profesiei de avocat reprezintă valorile pe care se bazează și pe care le apără avocatul atât în exercitarea profesiei, cât și în viața socială și în raport de care se interpretează orice normă deontologică și orice comportament în exercitarea profesiei sau în afara acesteia.

(2) Principiile fundamentale ale profesiei de avocat sunt următoarele:

a) Principiul libertății și independenței avocatului;

b) Principiul legalității și al respectării Statului de drept;

c) Principiul respectării secretului profesional;

d) Principiul evitării conflictelor de interese;

e) Principiul demnității, al onoarei și al probității;

f) Principiul profesionalismului și loialității față de client;

g) Principiul competenței profesionale;

h) Principiul respectării confraților și a tuturor persoanelor cu care avocatul intră în relații profesionale;

i) Principiul autonomiei și al auto-reglementării profesiei de avocat;

j) Principiul loialității față de profesia de avocat.

Subcapitolul III.1. Principiul libertății și independenței avocatului

Art. 9. (1) În exercitarea profesiei, avocatul este independent și se supune numai legii și reglementărilor profesionale.

(2) Avocatul este obligat să-și exercite profesia potrivit crezului său profesional, liber de orice influență sau presiune, atât din partea terților, cât și față de propriile interese.

(3) Avocatul trebuie să-și păstreze independența față de grupurile de presiune și chiar față de propriul client sau viitor client, dacă convingerile sale nu corespund pretențiilor și cerințelor celui care îi solicită serviciul profesional. Independența îi permite avocatului să interpreteze și să solicite să se aplice legea într-un anume caz potrivit propriului crez profesional, fără a urmări sau a se teme de faptul că va mulțumi sau nemulțumi puterea judecătorească, executivă, legislativă, politică, ierarhică, economică, mass-media sau opinia publică.

Subcapitolul III.2. Principiul legalității și al respectării Statului de drept

Art. 10. (1) În exercitarea profesiei, avocatul este obligat să acționeze pentru apărarea clientului său în conformitate cu legea și cu reglementările profesionale.

(2) Avocatul are un rol esențial în funcționarea eficientă a justiției.

(3) Scopul avocatului în realizarea apărării trebuie să fie asigurarea dreptății pentru clientul său, în conformitate cu interesele sale legitime, iar nu obținerea unei soluții favorabile clientului, cu orice preț.

(4) Prin toate demersurile sale, avocatul va combate tendințele, acțiunile și măsurile totalitariste, specifice statului dictatorial, pledând pentru libertate, transparența procedurilor judiciare și soluții în conformitate cu principiile statului de drept.

Subcapitolul III.3. Principiul respectării secretului profesional

Art. 11. (1) Secretul profesional este atât un drept, cât și o obligație profesională a avocatului. Principalul beneficiar al secretului profesional este clientul avocatului. Protejarea și respectarea secretului profesional constituie o garanție a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil al clientului.

(2) Obiectul secretului profesional îl constituie toate informațiile și datele de orice tip, în orice formă și pe orice suport, schimbate între avocat și clientul său: chestiunile pentru care o persoană a solicitat asistență juridică, datele privind persoana care a solicitat asistență, contractul dintre avocat și client, procedeele de strategie și tactică ale apărării sau reprezentării, consultațiile date sau destinate clientului, corespondența dintre avocat și clientul său, corespondența profesională dintre avocat și confrații avocați, notițele luate cu ocazia interviului profesional realizat de avocat cu clientul său pentru analiza faptelor, ori a unui dosar judiciar sau a unor documente cu relevanță juridică, suportul material al probelor puse la dispoziția avocatului în interesul pregătirii și realizării apărării, mărturiile primite de avocat în exercitarea profesiei, numele clienților, agenda profesională a avocatului, documentele financiare și operațiunile bancare ce vizează prestațiile profesionale, informațiile dobândite în legătură cu clientul și, în general, orice aspect ce vizează exercitarea profesiei sau este în legătură cu aceasta.

(3) Sunt confidențiale atât informațiile pe care clientul le-a furnizat avocatului cu titlu confidențial, cât și orice alte informații și probe pe care avocatul le-a obținut prin activitățile proprii desfășurate în legătură cu cauza și care nu sunt cunoscute publicului.

(4) Avocatul nu va comunica judecății sau autorităților, nici nu va pune la dispoziția clientului adresele, comunicările sau notele primite de la avocatul părții adverse, cu excepția aprobării exprese a acestuia.

(5) Obligația avocatului de a păstra secretul profesional se naște în faza oricăror comunicări/consultări telefonice, electronice, poștale, preliminare ori în timpul negocierilor cu clientul sau altă persoană împuternicită de client pentru a încheia contractual de asistență juridică și durează nelimitat în timp.

(6) Convorbirile avute cu clienții, cu părțile adverse sau cu avocații lor, efectuate de avocat personal sau prin orice alt mijloc de comunicare, nu se vor putea înregistra fără atenționare prealabilă și fără acordul tuturor părților și în toate cazurile vor fi protejate de secretul profesional.

(7) Obligația respectării și protejării secretului profesional se extinde și asupra celorlalți avocați care fac parte din forma de exercitare a profesiei.

(8) Avocatul este obligat să determine respectarea secretului profesional de către personalul său, precum și de către orice altă persoană cu care colaborează în desfășurarea activității profesionale.

(9) Obligațiile impuse de păstrarea secretului profesional se mențin și după încetarea serviciilor profesionale, fără ca ele să se limiteze în timp.

(10) În cazuri excepționale, de maximă gravitate, în care păstrarea obligatorie a secretului profesional ar putea provoca prejudicii ireparabile sau nedreptăți flagrante, decanul baroului va sfătui avocatul în scopul de a-i determina conduita potrivit legii și statutului profesiei de avocat, cu prioritate pentru a stabili mijloace sau proceduri alternative de rezolvare a problemei concrete. Consimțământul clientului nu obligă avocatul să dezvăluie secretul profesional și nu scutește avocatul de obligația de păstrare a acestuia.

Subcapitolul III.4. Principiul evitării  conflictelor de interese

Art. 12. (1) Avocatul nu poate asista sau reprezenta un client în condițiile în care interesele clientului sunt sau ar putea fi în conflict cu interesele altor clienți ori ale avocatului.

(2) Avocatul nu poate pleda împotriva părții care l-a consultat, în prealabil, în legătură cu aspectele litigioase concrete ale cauzei.

(3) Avocatul trebuie să se abțină să preia un client nou în orice situație în care secretul profesional încredințat de alt client riscă să fie încălcat ori independența avocatului ar avea de suferit.

(4) Interdicțiile cu privire la conflictul de interese se aplică și în situația în care există un astfel de conflict între interesele clientului consultat, asistat sau reprezentat de avocat și interesele clienților pe care același avocat îi reprezintă în cadrul exercițiului altor profesii compatibile cu avocatura.

(5) Interdicțiile cu privire la conflictul de interese se aplică și în situația în care există un astfel de conflict între interesele clientului consultat, asistat sau reprezentat de avocat și clienții experților și specialiștilor cu care colaborează în exercitarea atribuțiilor sale.

(6) Dacă un conflict de interese apare în timp ce avocatul acționează în interesul clientului său, avocatul va informa clientul.

(7) Interdicțiile cu privire la conflictul de interese se extind și asupra celorlalți avocați care fac parte din forma de exercitare a profesiei.

Subcapitolul III.5. – Principiul demnității, al onoarei și al probității

Art. 13. (1) Încrederea cu care este investit avocatul este de esența profesiei. Pentru a se bucura de această încredere din partea clienților, dar și a terțelor persoane, a instanțelor de judecată și a statului, avocatul trebuie să îndeplinească cele mai ridicate standarde de integritate morală.

(2) Avocatul trebuie să se abțină de la conduite care ar putea compromite reputația sa, ori reputația profesiei, precum și încrederea publică în profesia de avocat.

(3) Responsabilitatea avocatului pentru promovarea acestor standarde include atât conduita acestuia în exercitarea profesiei, cât și în afara ei.

(4) Avocatul trebuie să se abțină de la formularea unor denunțuri, cu scopul de a obține pentru sine avantaje de natură juridică de orice fel.

Subcapitolul III.6. Principiul profesionalismului și loialității față de client

Art. 14. (1) În activitatea profesională, avocatul este obligat să acționeze cu profesionalism, să aibă o conduită demnă, onorabilă și cinstită.

(2) Avocatul va folosi cele mai adecvate mijloace pentru susținerea cauzei clientului, evitând folosirea unor cuvinte, afirmații sau susțineri jignitoare, de natură a aduce atingere demnității părții adverse, colegului preopinent ori altor persoane care au legătură cu cauza ori cu clientul său. În demersurile pentru câștigarea cauzei clientului său, precum și în pledoaria sa, avocatul va evita să-l umilească pe adversar, pe colegul preopinent ori vreo altă persoană care are legătură cu cauza.

(3) Avocatul are obligația de a-l informa onest pe client, de a evalua și cântări în mod corect și realist, împreună cu acesta, șansele de câștig sau de pierdere ale cauzei, precum și consecințele conduitei procesuale adoptate.

(4) În fața magistraților, avocatul nu va prezenta, cu bună știință, date false ori eronate.

(5) Avocatul îl va informa pe client prompt, loial și în conformitate cu realitatea, despre evoluția cauzei, îl va sfătui potrivit convingerii sale intime și îi va atrage atenția, în timp util, asupra tuturor consecințelor, rezonabil previzibile, ale demersurilor care urmează a se efectua în cauză.

Subcapitolul III.7. Principiul competenței profesionale

Art. 15. (1) Avocatul va prelua numai cazurile care corespund competențelor sale și nu va accepta cazuri care îl depășesc din punct de vedere profesional sau care excedează posibilității de a se pregăti în timp util pentru soluționarea cazului în interesul clientului.

(2) Avocatul are obligația să se informeze în permanență asupra evoluției legislației și a practicii judiciare, să urmeze formele de pregătire profesională, potrivit legii și statutului.

Subcapitolul III.8. Principiul respectării confraților și a tuturor persoanelor cu care avocatul intră în relații profesionale

Art. 16. (1) Respectul reciproc între toți participanții la actul de justiție este o condiție a înfăptuirii justiției.

(2) Acest principiu presupune exercitarea cu bună-credință a profesiei de avocat, în mod onest și respectuos față de toți participanții la actul de justiție.

Subcapitolul III.9.  Principiul autonomiei și al auto-reglementării profesiei de avocat

Art. 17. (1) Organele de conducere ale avocaturii sunt garantul perfecționării continue și ridicării standardelor de calitate ale profesiei de avocat, prin elaborarea actelor specifice, care au caracter normativ și obligatoriu.

(2) Avocatura ca profesie juridică, pentru asigurarea independenței proprii și a fiecărui avocat în parte, este ferită de intervenționismul statului, atât în reglarea internă a profesiei, cât și în activitatea desfășurată de fiecare avocat.

(3) Avocatul va refuza îndrumări, prescripții, instrucțiuni, indicații sau recomandări din partea statului și a organelor acestuia, având ca obiect modalitatea de desfășurare a activității sale. Conceperea apărării și a strategiei în susținerea cauzei, precum și conținutul consultațiilor sunt atributul suveran al avocatului.

(4) Avocatul va avea un rol activ ori de câte ori constată, în activitatea sa, un control din partea statului, care încalcă reglementările și principiile fundamentale ale profesiei. Avocatul este îndreptățit să ceară consultanță barourilor în acest sens sau să le informeze în legătură cu încălcarea principiilor de bază ale avocaturii.

Subcapitol lll.10. Principiul loialității față de profesia de avocat.

Art. 18. (1) Avocatul va rămâne loial profesiei de avocat pe toată durata exercitării acesteia, cât şi în situația suspendării din exercitarea profesiei la cerere sau datorită unei stări de incompatibilitate.

(2) Avocatul se va abține de la acțiuni de orice fel care aduc atingere intereselor profesiei de avocat.

Capitolul IV. Incompatibilități și interdicții

Art. 19. (1) Scopul general al prevederilor care exclud avocații de la exercitarea altor profesii sau activități rezidă în protejarea lor de diferite influențe care ar putea afecta independența sau rolul lor în administrarea justiției.

(2) Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu orice activitate care pune în pericol valorile fundamentale ale profesiei de avocat și încrederea publicului față de avocați. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de legea specială a profesiei de avocat și de reglementările profesionale.

(3) În exercitarea profesiei, avocatul poate fi supus unor interdicții de reprezentare a clienților în fața unor instanțe sau ale autorități publice, cu care acesta are sau a avut anumite legături, de natură să creeze suspiciuni.

Capitolul V. Publicitatea și comunicarea cu mass media

Subcapitolul V.1. Publicitatea

Art. 20. (1) Termenul „publicitate” se referă la orice formă de prezentare a activității și serviciilor avocațiale, în scopul promovării acestora în fața publicului.

(2) Publicitatea nu include comunicările făcute de avocat, în virtutea libertății sale de exprimare și în scopul apărării intereselor clientului ori participării avocatului la o dezbatere cu privire la chestiuni de interes public.

(3) Avocatul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care le oferă, cu condiția ca informația să fie fidelă, obiectivă și veridică și să respecte principiile esențiale ale profesiei, reglementările profesionale și regulile unei concurențe loiale și oneste.

(4) Publicitatea unui avocat sau a unei forme de exercitare a profesiei, indiferent de media utilizată – în presă, radio, televiziune, platforme online, prin comunicare electronică ori prin alt mijloc – este autorizată în măsura în care nu conține informații false ori care ar putea induce publicul în eroare sau ar afecta imaginea profesiei ori reputația colegilor.

(5) Orice informații ori imagini transmise prin comunicări făcute de avocat trebuie să corespundă unor criterii obiective de verificare a veridicității.

(6) Comunicările avocatului nu pot conține:

  • onorariile practicate în relația cu clienții;
  • garanția rezultatului;
  • mențiuni comparative și/sau denigratoare;
  • orice referire la funcții sau activități care nu au legătură cu exercitarea profesiei de avocat, precum și orice referire la rolurile jurisdicționale ori în cadrul altor autorități publice;
  • mențiuni privind rezultatele obținute, identitatea clienților, numărul de dosare, cifra de afaceri sau procentajul de succes.

(7) În promovarea serviciilor sale, avocatul nu se poate folosi de notorietatea clientului său.

(8) Avocatul trebuie să se abțină de la orice formă de publicitate prin care se aduce atingere imaginii profesiei de avocat.

Subcapitolul V.2. Relația avocatului cu mass-media

Art. 21. (1) În relația cu mass media, avocatul își exercită libertatea de exprimare și are dreptul să intervină, prin intermediul mijloacelor mass-media, atunci când este vorba de apărarea intereselor legitime ale clientului său ori a profesiei de avocat.

(2) Avocatul care face declarații în mass-media sau moderează diferite emisiuni cu tematică juridică sau altă tematică va trebui să respecte dispozițiile prezentului Cod deontologic.

(3) Avocatul va ține seama că specificul libertății sale de exprimare este subordonat legii și statutului profesiei de avocat, precum și prevederilor prezentului Cod.

(4) În acest sens, avocatul va manifesta prudență și reținere în legătură cu informațiile pe care le oferă presei, astfel încât să nu încalce regulile și principiile profesiei.

(5) Publicarea unor articole de presă sau programe plătite de către avocat, prezentate ca informații obiective, este interzisă.

(6) În temeiul dreptului la liberă exprimare, avocatul poate să comunice prin mass-media convingerile sale profesionale, cele privitoare la problemele profesiei, cele privind relația cu magistrații, cu organele puterii judecătorești, cu celelalte organe judiciare, precum și cu organele statului.

(7) Avocatul va evita prezentarea în presă a problemelor clienților, dezbaterea cauzelor și oferirea de date sau informații din procesele în care își exercită atribuțiile.

(8) În mod excepțional, când interesul clientului o impune, avocatul poate să prezinte presei abuzurile la care este supus clientul său, solicitând restabilirea legalității și adoptarea unor măsuri procedurale corecte.

(9) În relația cu mass-media, avocatul va evita publicitatea, sens în care nu va face referiri la portofoliul pe care îl deține, la notorietatea cauzelor pe care le-a susținut ori la numărul proceselor câștigate.

Capitolul VI. Relațiile avocaților cu clienții

Art. 22. (1) Prevederile prezentului Cod, privind raporturile dintre avocat și client, se aplică în toate situațiile în care se solicită i se solicită avocatului serviciile sale profesionale, indiferent dacă s-a încheiat sau nu un contract de asistență juridică, potrivit legii.

(2) Relațiile dintre avocat și clienții săi se bazează pe profesionalism, onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate, loialitate și confidențialitate.

(3) Orice persoană are dreptul să-și aleagă avocatul în mod liber, cu excepția cazurilor în care se solicită asistență judiciară gratuită, ori asistența juridică prin avocat se acordă ca o modalitate a ajutorului public judiciar, iar legea permite desemnarea unui avocat de către organele profesiei de avocat.

(4) Orice avocat are dreptul să accepte sau să refuze un client, fără a da explicații.

Subcapitolul VI.1. Apărarea intereselor legitime ale clientului

Art. 23.  La baza relației avocat-client stă apărarea intereselor clientului, care vor avea preeminență față de orice alte interese.

Subcapitolul VI.2. Onorariile

Art. 24. (1) Avocatul trebuie să îl informeze pe client, în mod clar și precis, cu privire la tot ceea ce solicită cu titlu de onorariu, precum și asupra criteriilor concrete pe baza cărora cuantumul onorariului ar putea fi modificat pe parcursul contractului de asistență juridică, dacă este cazul.

(2) Constituie încălcarea deontologiei profesionale conduita avocatului care solicită, nemotivat și repetat, reducerea onorariilor convenite de colegii adversari cu clienții lor sau îi asistă pe clienții care cer o astfel de reducere.

Subcapitolul VI.3. Împărțirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat

Art. 25. Avocatului îi este interzis să își împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat, cu excepția cazului în care reglementările profesionale permit conlucrarea cu experți sau alți specialiști, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului.

Capitolul VII. Relația avocaților cu magistrații și alte autorități publice

Art. 26. (1) Avocatul va da dovadă de respect și profesionalism față de magistrați și va pretinde același comportament din partea acestora.

(2) Nicio regulă deontologică aparținând unei autorități nu poate limita obligațiile avocatului de apărare a intereselor clientului prin toate mijloacele legitime.

(3) În cazul unor încălcări ale normelor procesuale de către magistrați, precum și în cazul încălcării prezentului Codului deontologic de către magistrați, avocatul poate obiecta în fața magistratului, precum și la instituțiile competente.

(4) Conflictele avocatului cu magistrații sau cu alte autorități publice se aduc de îndată de către acesta la cunoștința decanului baroului, care va decide dacă este cazul să fie luate măsuri și de către consiliul baroului.

(5) Normele aplicabile în cazul relațiilor dintre un avocat și un magistrat se aplică, în mod corespunzător relațiilor avocatului cu arbitrii și cu orice altă autoritate publică.

(6) În comunicarea cu judecătorii și procurorii, avocații trebuie să aibă o conduită de abținere în legătură cu cauzele lor. Fac excepție dezbaterile din cadrul întâlnirilor dintre avocați și magistrați, care au caracter profesional și se desfășoară într-un cadru organizat și public. În cadrul acestora, avocatul va evita inițierea de discuții pe marginea unor cauze aflate pe rolul instanțelor sau în curs de instrumentare la parchete, nesoluționate definitiv.

(7) Prevederile prezentului capitol se aplică și în relațiile cu arbitrii, mediatorii, experții, practicienii în insolvență etc.

Capitolul VIII. Relațiile dintre avocați

Art. 27. (1) Pe întreaga durată a activității profesionale, avocatul, în raporturile cu colegii avocați, va respecta reglementările profesiei, precum și dispozițiile prezentului Cod, manifestând colegialitate.

(2) Avocatul va depune diligențe să comunice în timp util la instanțe și către colegul avocat adversar orice circumstanță care-l împiedică, pe el sau pe clientul său, să dea curs la timp unei formalități ori să fie prezent la o oră prealabil fixată pentru desfășurarea unor activități profesionale.

(3) În cadrul discuțiilor cu clientul, avocatul va evita referirile la și despre colegul avocat, adversar în cauză, abținându-se de la comentarii asupra prestației acestuia.

(4) Avocatul nu va face, în niciun context, declarații care aduc atingere demnității altui avocat sau afectează reputația profesională a acestuia.

(5) Ca expresie a colegialității, avocatul este obligat să ia poziție față de eventualele abuzuri comise asupra colegului său, informând despre aceasta, de îndată, baroul sau decanul.

(6) Este interzis avocatului care se află in exercitarea profesiei să colaboreze în orice fel cu persoane care exercită fără drept profesia de avocat.

Capitolul IX. Deontologia în relațiile profesionale transnaționale

Art. 28. (1) În activitățile profesionale transnaționale avocatului român i se aplică prevederile Codului deontologic al avocaților europeni și regulile deontologice ale baroului pe raza căruia se prestează servicii profesionale ocazionale, în cazul în care nu există reglementări contrarii.

(2) Cooperarea avocaților români cu avocații din State Membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European are la bază Carta principiilor fundamentale ale avocatului European și Codul deontologic al avocaților europeni, care au menirea de a minimiza și, în măsura în care este posibil, de a exclude problemele ce pot apărea din „deontologia dublă”, adică aplicarea a mai mult de un set de norme naționale potențial conflictuale la una și aceeași situație.

Capitolul X. Dispoziții finale

Art. 29. (1) Prevederile prezentului Cod se aplică și avocaților străini care profesează în condițiile legii în România.

(2) Prezentul Cod deontologic se aplică și în cazul în care avocatul este suspendat sau exercită alte profesii compatibile cu profesia de avocat.

Art. 30. Dispozițiile prezentului Cod nu abrogă sau modifică celelalte prevederi cu caracter deontologic din legislația profesiei de avocat, completându-le pe acestea.

Art. 31. Prezentul Cod intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2018.

 

sursa: www.unbr.ro

Codul Rutier sufera o noua modificare cu scopul de a descuraja soferii care circula fara taxele platite la zi. Astfel, Ordonanta de Urgenta aduce modificari la OUG 195/2002 cu privire la amenzile pentru proprietarii de masini care nu isi platesc taxele in termen de 60 de zile.

Amenzi de pana la 2500 de lei pentru soferii care nu declara masina la timp.

Conform noii modificari de cod rutier, proprietarii unei masini nou achizitionate vor avea la dispozitie 60 de zile pentru a declara autoturismul si a plati taxele.

Pentru a putea tine o evidenta a situatiei inmatricularilor este prevazuta in modificarea de Cod Rutier si modalitatea de comunicare intre institutiile vizate. Astfel, datele de la RAR si serviciul de inmatriculari ajung la organele fiscale care trimit mai departe datele catre politia rutiera pentru fiecare proprietar care nu si-a platit la timp taxele.

Pe langa amenda, inmatricularea se suspenda de drept dupa expirarea celor 60 de zile.

Noul articol 151 introdus in OUG 195/2002 cuprinde urmatorul text:

“[…] (2) In termen de 60 de zile de la data inscrierii/transcrierii transmiterii dreptului de proprietari a unui vehicul, titularul certificatului de inmatriculare este obligat sa-si indeplineasca obligatiile de natura fiscala/financiara prevazute de lege cu privire la detinerea si inmatricularea vehiculelor”.

sursa: www.odat.ro

Sub aspectul alegerii bunului care face obiectul schimbului, mandatarul dispune de aceeaşi libertate ca şi în cazul mandatarului cumpărătorului. Unele probleme de interpretare pot să apară în cazul în care mandantul nu a specificat nici măcar trăsăturile generale sau categoria din care face parte bunul ce-1 va primi în schimb, respectiv dacă acesta ar trebui să fie din aceeaşi „categorie” cu cel transmis de mandant.
Spre exemplu, dacă mandatarul însărcinat să schimbe un apartament va trebui să caute tot un apartament sau poate schimba cu un teren, sau, mai mult, dacă fiind însărcinat să schimbe un apartament cu 4 camere, îl poate schimba cu o garsonieră, evident primind sultă? Am oferit exemple aflate la poli opuşi tocmai pentru a evidenţia paleta foarte largă de decizie de care ar putea beneficia mandatarul. Cum nu este de esenţa schimbului, şi nici măcar de natura sa, ca bunurile schimbatc să facă parte din aceeaşi categorie, mandatarul poate schimba cu orice fel de bun. El trebuie însă să respecte principiu! echivalenţei prestaţiilor, iar în cazul în care bunul mandantului este de o valoare mai mare, acestuia i se cuvine obligatoriu sultă. în cazul bunurilor imobile, valorile care ne interesează pentru a stabili echivalenţa sunt, evident, cele declarate de părţi şi nu cele rezultate din evaluările efectuate de Camerele notarilor publici în condiţiile prevăzute de Codul fiscal.
• Dacă bunul mandantului are o valoare mai mică, poate mandatarul acestuia să consimtă ca acesta să plătească sultă copermutantului, dacă această ipoteză nu a fost cuprinsă în mandat? Credem că răspunsul este afirmativ. Ne putem imagina trei modalităţi în care se poate realiza schimbul: 1) bunurile sunt egale valoric; 2) bunul mandantului are o valoare mai mare şi va primi sultă de la copermutant; 3) bunul mandantului are o valoare mai mică şi acesta va trebui să plătească sultă copermutantului. Astfel, dacă mandantul nu a avut în vedere, în mod special, una din aceste posibilităţi, putem conchide că a lăsat libertate deplină de alegere mandatarului şi că acesta poate realiza schimbul în oricare din modalităţile posibile.
• Dacă mandantului i se cuvine sultă, mandatarul nu poate renunţa la primirea acesteia decât dacă un asemenea drept i-a fost conferit expres.

Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău

Mandantul trebuie să menţioneze întocmai felul contractului de împrumut – cu dobândă sau fără dobândă, pe care urmează să-1 întocmească mandatarul. Aceasta, pentru că suntem în prezenţa a două tipuri de contracte radical diferite: în timp ce împrumutul fără dobândă are natura unui act dezinteresat, împrumutul cu dobândă este un act cu titlu oneros. In cazul în care urmează ca mandatarul să încheie un contract de împrumut fără dobândă, persoana debitorului trebuie individualizată în cuprinsul mandatului.
• In ceea ce priveşte specializarea mandatului, credem nu se impune să se menţioneze cuantumul sumei împrumutate (recunoaştem că în practică, mandantul este consiliat – pentru ca interesele sale să nu fie afactate ulterior – să menţioneze măcar suma maximă ce se poate împrumuta).
Mandatul pentru obţinerea unui credit
• In lipsa unor specificaţii ale mandantului cu privire la modul de executare, mandatarul are libertate deplină pentru a obţine un credit în cuantum cât mai mare, de la orice instituţie bancară, pentru a negocia toate clauzele contractuale (durata contractului, cuantumul şi felul dobânzii, etc.).
• Mandatarul nu poate însă încheia contractul de asigurare în numele mandantului (deşi acesta este o condiţie obligatorie în procedura bancară a acordării creditului) dacă acest drept nu i-a fost acordat expres, pentru că în cauză vorbim de un alt act juridic, distinct dc contractul de credit.

Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău

Actul politic de excepţională importanţă al Marii Uniri, realizată în 1918, a declanşat un proces de unificare reală, în primul rând în plan instituţional, care s-a prelungit, în unele cazuri, până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. O legislaţie cu valabilitate pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoie de aplicat, pe de o parte din cauza cutumelor multiseculare, pe de alta din pricina actelor cu caracter atât de diferit redactate în Vcchiul Regat, Transilvania şi Banat sau Basarabia – fiecare din aceste entităţi suferind din punct de vedere juridic influenţa franceză, maghiară şi respectiv rusească.

„Revista notarilor publici” din Oradea dezbătea, la 1929, această situaţie contradictorie: într-o ţară unită, instituţia notarială funcţiona diferit. In Transilvania, o primă încercare în acest sens s-a lovit de împotrivirea bisericii catolice care, prin „locurile autentice” (loca credibilia), facea acest oficiu încă din secolul al 12-lea. Capitlurile ce funcţionau în mai multe mănăstiri din provincie – despre care am mai discutat în această rubrică – păstrau acte publice, testamente, citaţii, execuţii judecătoreşti şi eliberau copii autentice. Noua instituţie micşora veniturile bisericii, de aici opoziţia ei categorică. Dar în 1874 factorul laic s-a impus: ţara a fost împărţită în circumscripţii, notarilor li s-au asigurat venituri îndestulătoare, cei mai buni au fost selectaţi pentru dezbaterea succesiunilor, redactarea actelor de partaj, fapt ce le-a permis să structureze atât dreptul succesoral, cât şi pe cel convenţional. Au folosit în acest sens pe larg dispoziţiile legale şi jurisprudenţa, ajungând la o formă sui generis de drept cutumiar specializat. S-au călăuzit astfel după principiul că la redactarea unui contract trebuie să cunoşti natura economică a raporturilor între părţi şi – fapt de căpetenie – să prevezi conflictele. Cu alte cuvinte, justiţia cautelară (preventivă) însemna precumpănitor apărarea drepturilor cetăţenilor.

In timp ce, potrivit Codului civil francez din 1803, preluat în Vechiul Regat, se recunoştea puterea de probaţiune şi caracterul executor al actelor făcute de notarul public, în Transilvania şi Banat, unde influenţa germană fusese hotărâtoare, situaţia era confuză şi genera numeroase procese. Aceasta pentru că protecţia preventivă era redusă, fiind vorba doar de contractele între soţi, logodnici sau de procuri generale sau speciale. Mai mult, se admitea contraprobaţiunea.
Apoi, din raţiuni politice, de supraveghere a populaţiei româneşti majoritare, autorităţile maghiare au permis ca notarii comunali să redacteze acte cu caracter juridic. Din lipsă de cadre calificate şi socotind că astfel tranziţia va fi mai lesnicioasă, legea românească din 1925 a preluat – însă numai pentru Transilvania şi Banat – această prevedere. Doar că intabulările şi testamentele, din lipsa cunoştinţelor juridice temeinice ale acestor notari comunali, ajunseseră să fie invalidate în proporţie de 90%.

în Vechiul Regat, protecţia preventivă a rămas deficitară, legalizarea actelor operându-se prin tribunale şi judecătorii. Prin legea înfiinţării corpului de avocaţi, actele autentice puteau fi redactate de avocaţi (în localităţile unde nu funcţionau notari publici). Aceştia însă, prin natura profesiei, apărau interesele unui client, fară să atragă atenţia celeilalte părţi asupra caracterului eventual oneros al unor clauze contractuale. Pentru obiectivitate, autentificarea trebuia să rămână, aşa dar, în sarcina unui organ neutru, separat de magistratură ori barou, în speţă a notarilor publici. Sistemul cărţilor funduare existent în Transilvania şi Banat, privit cu admiraţie de notarii de dincoace de munţi, ajunsese, după convingerea notarilor de la Oradea, în perioada postbelică, „în aer”, în România Mare, în virtutea inerţiei, taxa pentru „fondul cărţilor funduare” a continuat să fie percepută!

Consiliul Dirigent, autoritatea temporară de conducere a Transilvaniei după Unire, i-a păstrat pe judecători şi pe notarii publici (aceştia din urmă erau în număr de 9o, din care trei români) dar le-a suspendat inamovibilitatea. Acum, „pentru liniştea publică”, puteau fi disponibilizaţi sau suprimaţi din oficiu, fără să li se ceară consimţământul ca odinioară. în 1920, comisia regională de unificare de la Cluj a stabilit că notarii publici numiţi de autorităţile maghiare trebuia să depună jurământ în faţa celor româneşti, să-şi schimbe sigiliile şi să întrebuinţeze limba română. Teoretic, postul de notar public se ocupa prin concurs, cu avizul Camerei notariale (din cele patru create în Transilvania, la Cluj, Oradea, Timişoara şi Târgu Mureş). Numai că numirea o făcea ministrul Justiţiei, care „aprecia meritele candidatului”. Acesta îngăduia promovarea clientelei politice. Să observăm totuşi că, la semnalările Camerelor notariale din Transilvania, în 1929 au fost înlăturaţi 78 de notari reuşiţi prin asemenea concursuri (români şi unguri deopotrivă).
In Transilvania, majoritatea notarilor proveneau din foşti avocaţi, cu o numeroasă clientelă altădată; acum aceştia se vedeau pe drumuri. Aproape un deceniu, autorităţile de la Bucureşti au ezitat: prevederile legii maghiare din 1874 n-au fost abogate; în răstimpul 1918-1923, s-au făcut numiri de notari, deşi nu exitau Camere notariale – iată două contradicţii majore în legătură cu legitimitatea noii creaţii instituţionale. în 1923 şi 1924 s-au organizat la Bucureşti congrese în vederea unificării şi tot în 1924 s-a prezentat un anteproiect privitor la înfiinţarea corpului notarilor, urmat de o lege referitoare la extinderea în Basarabia a unor dispoziţii în materie, în vigoare în restul ţării. în sfârşit, în 1929, a fost înaintat proiectul de organizare a corpului notarilor publici. Era vorba de funcţionari publici nesalarizaţi, domiciliind în localitatea unde lucrau. Actele redactate de ei erau executorii. Trebuia să fie cetăţeni români, să fi făcut stagiul militar şi să nu fi suferit pedepse infamante. Legea nu specifica accesul femeilor la această profesie. Pentru a deveni notar independent, postulantul trebuia să facă un stagiu de trei ani într-un birou notarial. Nu putea fi în acelaşi timp avocat, negustor, industriaş, militar activ, funcţionar retribuit de stat. Numirea individuală se facea prin decret regal, la propunerea ministrului de Justiţie. Vacantarea posturilor se anunţa prin „Monitorul oficial”. La ocupare, notarul avea două sigilii, depunea o garanţie (în 60 de zile de la numire) care se păstra la administraţia financiară şi se restituia la şase luni de la încetarea calităţii de notar.

Restructurarea cea mai drastică s-a produs, după Marea Unire, în materie de succesiuni de pildă, prin introducerea legii timbrului. Potrivit acesteia, moştenitorii trebuia să facă dovada că au plătit impozitele şi dobândeau un termen de plată (fiecare plătindu-şi partea). Dacă delimitarea nu fusese făcută, succesiunile rămâneau în suspensie încât, în 1929, doar 10% din ele fuseseră transcrise în cartea funduară.

Ce consecinţe a avut această înregistrare redusă a mişcării proprietăţii? Pe teren, tot mai multe cazuri păreau fără ieşire: proprietari analfabeţi, proprietăţi divizate, dovezi anevoie de obţinut că figurează în cartca funduară (număr de protocol, topografia suprafeţei), litigii între moştenitori (unii întemeiaţi pe testamente, alţii pe dispoziţiile legale), partaje cu renunţări sau compensaţii, coeredele care şi-a primit partea încă pe când testatorul trăia (prin zestre sau donaţie). Constatarea succesiunii revenea funcţionarului fiscal. Dar lipsa de pregătire, dezinteresul au dus la constatări din oficiu şi stabilirea cotei pentru fiecare moştenitor aşişderi. Când au apărut divergenţele, funcţionarii nepricepuţi au lăsat moştenirile să treneze cu anii (de pildă, proprietarul era mort de 4o de ani, succesiunea nu fusese deschisă şi statul era astfel grav prejudiciat prin neîncasarea impozitului respectiv). în plus, la sate, unde moştenitorii aveau deja averea în mână, nu s-au grăbit să deschidă succesiunea şi să înscrie noua situaţie a proprietăţii în cartea funduară ca să evite plata impozitelor. Dosarele de succesiune zăceau astfel prin judecătorii cu anii şi numai la Braşov, de exemplu, se estima că în 1929 erau restanţe de zece milioane de lei. Apoi creditorii nu-şi puteau recupera ori valida creanţele, impozitul nefiind achitat nu se transcria în cartea funciară şi, prin urmare, imobilele nu puteau fi urmărite.

O armonizare a practicilor din Vechiul Regat cu cele din Transilvania şi Banat era anevoioasă, dar inevitabilă. Notarii care colaborau la revista orădeană faceau următoarele recomandări: să se inventarieze din oficiu toate succesiunile; după decesul cuiva, notarul public să purceadă la conscrierea averii şi citarea moştenitorilor, apoi aceasta să fie trimisă administraţiei financiare (aşa fiscul era asigurat). Să se introducă şi în Vechiul Regat cadastrul, pentru evaluare corectă. Certificatele de moştenitor eliberate de notarii comunali să se desfiinţeze deoarece erau formale, declarându-se, de obicei, o valoare mai mică a bunurilor.
Concluzia era una singură şi ulterior şi-a dovedit din plin îndreptăţirea: lăsarea în exclusivitate pe seama notarilor publici profesionişti a încheierii tuturor actelor referitoare la proprietate.

Autor: Dr. Georgeta Filitti

Obiectul prezentului studiu îl constituie analiza unor diferite tipuri de mandate speciale, astfel, se impun câteva precizări lămuritoare cu privire la acest tip de mandat.
Codul civil distinge între mandatul general şi mandatul special.
Art.1535 dispune că „mandatul este special pen-tru o afacere sau pentru oarecare anume afaceri, ori este general pentru toate afacerile mandantuluf’.
Art. 1536 precizează:
(al. 1) „Mandatul conceput în termeni generali
cuprinde numai actele de administraţie.”
(al.2) „Când e vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte ce trec peste administraţia ordinară, mandatul trebuie să fie speciar.
La o simplă lectură a textelor corespunzătoare din Codul Civil francez observăm ceea ce, la prima vedere, pare să fie o eroare de traducere a legiuitorului român, ale cărei consecinţe pot fi importante.
Art. 1987 afirmă „II est ou special et pour une affaire ou certaines affaires seulement, ou general et pour toutes Ies affaires du mandant.”
Art. 1988 dispune:
(al. 1) „Le mandat congu en termes generaux n ‘embrasse que Ies actes d’administration.”
(al.2) „S’il s’agit d’aliener ou hypothequei; ou de quelque autiv acte de pmpiiete, le mandat doit etre expres.”
In ambele texte (art.1535 şi art. 1536), Codul civil român foloseşte termenul de „special”, pe când Codul civil francez întrebuinţează cuvintele „special” în art. 1987 şi „expres” în art. 1988.
In Codul civil francez, termenul „special” este folosit în opoziţie cu „general” (referitor la afacerile încredinţate mandatarului), iar termenul „expres” este folosit în opoziţie cu „mandatul conceput în termeni generali” (referitor la actele juridice pe care mandatarul le poate îndeplini — mandatul conceput în termeni generali nedând dreptul decât la încheierea de acte de administrare, iar mandatul expres fiind cerut pentru acte de dispoziţie).
Astfel cum în mod just s-a arătat, distincţia între termenii special şi expres ţine de fapt de două idei total diferite: în timp ce „special” priveşte întinderea afacerilor care sunt încredinţate mandatarului, termenul „expres” priveşte actele juridice care pot fi îndeplinite relativ la aceste afaceri5. Prin „expres” trebuie înţeles faptul că puterile mandatarului referitor la îndeplinirea actelor de dispoziţie sunt clar afirmate (nu trebuie făcută greşeala de a opune noţiunea de mandat expres mandatului tacit).
Distincţiile făcute de art. 1987 şi art. 1988 Cod civil francez dau posibilitatea unor combinaţii de mandate, care prezintă interes şi pentru dreptul românesc:
– mandat special şi expres – mandatul dat pentru a face o donaţie, reprezentarea unei părţi la încheierea unei convenţii matrimoniale, mandatul de a vinde un bun, mandatul dat unui avocat pentru a se desista de o acţiune;
– mandat special care este conceput în termeni generali – mandatul de a administra un patrimoniu imobiliar, mandatul pentru a reprezenta în tot ce priveşte un anume imobil;
– mandat general şi expres – mandatul dat pentru a se ocupa de toate afacerile mandantului, dar care dă dreptul mandatarului să facă şi acte de dispoziţie;
– mandat general care este conceput în termeni generali – mandatul pentru a gera toate afacerile, pentru a face tot ce este mai convenabil pentru apărarea intereselor mandantului.
Ori de câte ori însă, un text impune necesitatea unui mandat care să fie dat de fiecare dată, distinct, pentru o operaţiune, acesta nu poate fi dat global pentru toate actele din acea categorie, ci trebuie să indice nominativ „afacerea” ce trebuie încheiată. In acest sens, putem da exemplul oferit de al. 1 al art. 125 din Legea nr.31/1990 (a cărui redactare foarte clară este revelatoare), potrivit căruia „Acţionarii pot participa şi vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei împuterniciri acordate pentru respectiva adunare generală”. Astfel, rezultă că procura pentru reprezentare în cadrul unei adunări generale, trebuie obligatoriu să fie dată pentru fiecare adunare în parte, neputând să fie întocmită o dată pentru toate adunările generale.
Dimitrie Alexandresco observând faptul că legiuitorul român s-a îndepărtat „în mod nefericit” de la textul francez (şi de la cel italian, care întrebuinţează şi el termenul „expres”), arată la rândul său că „special” este folosit de fapt cu două înţelesuri diferite, astfel: pe când în art.1535, acesta se referă la întinderea puterilor mandatarului, în art.1536, are în vedere faptul că mandatul trebuie dat”anume pentru o afacere determinată”7.
După scurta explicitare a noţiunilor, din care rezultă fără nici o îndoială că termenul „special” din art.1536 nu poate în nici un caz să aibă acelaşi sens cu cel din art.1535 (chiar şi în actuala redactare), credem totuşi că acesta nu se referă la mandatul dat pentru o „afacere determinată”. Cuvântul „special” folosit în art.1536 se referă doar la faptul că mandatarul are dreptul, puterea să întocmească acte de dispoziţie sau un anume act de dispoziţie şi nu că se impune un mandat distinct pentru fiecare act de dispoziţie – aceasta constituind de fapt şi miza problemei care ne interesează şi care ne-a antrenat în această prezentare comparativă.
Ceea ce legiuitorul a dorit când a stipulat în art.1536 al.2, că pentru actele de dispoziţie este nevoie de un mandat „special”, a fost ca din cuprinsul procurii să rezulte clar, fără nici o îndoială, puterea de a dispune de bunul respectiv, prin opoziţie cu mandatele „redactate în termeni generali”, care, tocmai din cauza impreciziei, nu dau dreptul decât la acte de administrare, şi nu că ar fi nevoie de un mandat care să fie dat special, distinct pentru fiecare act de dispoziţie în parte8.
Problema prezintă interes în cazul, spre exemplu, al mandatului dat pentru vânzarea tuturor bunurilor mandantului. Este acest mandat valabil sau trebuie dat mandat pentru vânzarea fiecărui bun în parte, sau
trebuie, în orice caz, precizate bunurile9? Cum în dreptul francez, pentru vânzare, ipotecare, se cere un mandat „expres” – deci, subliniem, un mandat din care să rezulte puterea de a face acte de dispoziţie – astfel de mandate (de înstrăinare sau de ipotecare a tuturor bunurilor mandantului) sunt perfect valabile, întrucât mandantul nu se poate plânge că nu ar fi fost respectată în vreun fel voinţa sa, sau s-ar fi depăşit limitele mandatului, din moment cc consimţământul său cu privire la efectuarea de acte de dispoziţie cu privire la bunurile sale rezultă foarte clar – fiind respectate astfel dispoziţiile art.1988 C.civ.fr. şi art.1536 C.civ.rom – nefiind necesară enumerarea acestora10. Mai mult, nici nu există vreun text legal care să impună un mandat distinct pentru fiecare act de dispoziţie în parte. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie să o admitem şi în dreptul român.
Pentru motivele arătate, vom admite valabilitatea unui mandat dat pentru a constitui ipotecă asupra tuturor bunurilor mandantului, ori de câte ori va fi nevoie.
Ne punem în continuare problema dacă mandatul pentru vânzarea tuturor bunurilor mandantului se limitează la bunurile aflate în patrimoniul mandantului la data întocmirii mandatului, sau, dimpotrivă, acesta poate fi folosit şi cu privire la bunurile pe care mandantul le-a putut dobândi ulterior (personal sau prin mandatar, nu prezintă importanţă) – spre exemplu, mandatarul însărcinat în 2007 cu vânzarea bunurilor mandantului, poate în 2011 să vândă un bun pe care mandantul 1-a dobândit în anul 2010? Răspunsul este afirmativ. Sintagma „toate bunurile mandantului” trebuie să primească o interpretare unitară, respectiv să se refere la bunurile prezente şi viitoare ale mandantului şi nu raportat la momentul exprimării consimţământului – cel al întocmirii procurii. Nu s-ar putea susţine că există o categorie de bunuri – „toate bunurile mandantului” – până la momentul consimţământului şi o altă categorie compusă din bunuri dobândite după acest moment şi cărora voinţa mandantului nu li s-ar aplica.
Ne oprim şi asupra posibilităţii redactării unui mandat (de natură fie civilă, fie comercială) care să aibă ca obiect „cumpărarea şi vânzarea de bunuri în numele mandantului”.
Un astfel de mandat se poate interpreta în sensul că mandatarul are dreptul să vândă numai bunurile cumpărate în temeiul mandatului primit sau şi bunuri intrate în patrimoniul mandantului fie anterior, fie dobândite personal de acesta sau prin alt mandatar după acordarea mandatului? Altfel spus, între cele două mandate, de cumpărare şi de vânzare, se poate stabili o legătură, o conexiune, o interdependenţă plecând de la bunurile cumpărate, sau ele subzistă ca două mandate distincte, cuprinse însă în acelaşi înscris? Suntem de părere, având în vedere şi modul în care cele două mandate au fost inserate împreună în acelaşi înscris, că se poate stabili o legătură de cauzalitate, iar mandatul de vânzare trebuie raportat strict la bunurile dobândite de mandatar în temeiul mandatului de cumpărare şi nu şi la alte bunuri.

Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău