Articole

Codul Rutier sufera o noua modificare cu scopul de a descuraja soferii care circula fara taxele platite la zi. Astfel, Ordonanta de Urgenta aduce modificari la OUG 195/2002 cu privire la amenzile pentru proprietarii de masini care nu isi platesc taxele in termen de 60 de zile.

Amenzi de pana la 2500 de lei pentru soferii care nu declara masina la timp.

Conform noii modificari de cod rutier, proprietarii unei masini nou achizitionate vor avea la dispozitie 60 de zile pentru a declara autoturismul si a plati taxele.

Pentru a putea tine o evidenta a situatiei inmatricularilor este prevazuta in modificarea de Cod Rutier si modalitatea de comunicare intre institutiile vizate. Astfel, datele de la RAR si serviciul de inmatriculari ajung la organele fiscale care trimit mai departe datele catre politia rutiera pentru fiecare proprietar care nu si-a platit la timp taxele.

Pe langa amenda, inmatricularea se suspenda de drept dupa expirarea celor 60 de zile.

Noul articol 151 introdus in OUG 195/2002 cuprinde urmatorul text:

“[…] (2) In termen de 60 de zile de la data inscrierii/transcrierii transmiterii dreptului de proprietari a unui vehicul, titularul certificatului de inmatriculare este obligat sa-si indeplineasca obligatiile de natura fiscala/financiara prevazute de lege cu privire la detinerea si inmatricularea vehiculelor”.

sursa: www.odat.ro

Sub aspectul alegerii bunului care face obiectul schimbului, mandatarul dispune de aceeaşi libertate ca şi în cazul mandatarului cumpărătorului. Unele probleme de interpretare pot să apară în cazul în care mandantul nu a specificat nici măcar trăsăturile generale sau categoria din care face parte bunul ce-1 va primi în schimb, respectiv dacă acesta ar trebui să fie din aceeaşi „categorie” cu cel transmis de mandant.
Spre exemplu, dacă mandatarul însărcinat să schimbe un apartament va trebui să caute tot un apartament sau poate schimba cu un teren, sau, mai mult, dacă fiind însărcinat să schimbe un apartament cu 4 camere, îl poate schimba cu o garsonieră, evident primind sultă? Am oferit exemple aflate la poli opuşi tocmai pentru a evidenţia paleta foarte largă de decizie de care ar putea beneficia mandatarul. Cum nu este de esenţa schimbului, şi nici măcar de natura sa, ca bunurile schimbatc să facă parte din aceeaşi categorie, mandatarul poate schimba cu orice fel de bun. El trebuie însă să respecte principiu! echivalenţei prestaţiilor, iar în cazul în care bunul mandantului este de o valoare mai mare, acestuia i se cuvine obligatoriu sultă. în cazul bunurilor imobile, valorile care ne interesează pentru a stabili echivalenţa sunt, evident, cele declarate de părţi şi nu cele rezultate din evaluările efectuate de Camerele notarilor publici în condiţiile prevăzute de Codul fiscal.
• Dacă bunul mandantului are o valoare mai mică, poate mandatarul acestuia să consimtă ca acesta să plătească sultă copermutantului, dacă această ipoteză nu a fost cuprinsă în mandat? Credem că răspunsul este afirmativ. Ne putem imagina trei modalităţi în care se poate realiza schimbul: 1) bunurile sunt egale valoric; 2) bunul mandantului are o valoare mai mare şi va primi sultă de la copermutant; 3) bunul mandantului are o valoare mai mică şi acesta va trebui să plătească sultă copermutantului. Astfel, dacă mandantul nu a avut în vedere, în mod special, una din aceste posibilităţi, putem conchide că a lăsat libertate deplină de alegere mandatarului şi că acesta poate realiza schimbul în oricare din modalităţile posibile.
• Dacă mandantului i se cuvine sultă, mandatarul nu poate renunţa la primirea acesteia decât dacă un asemenea drept i-a fost conferit expres.

Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău

Mandantul trebuie să menţioneze întocmai felul contractului de împrumut – cu dobândă sau fără dobândă, pe care urmează să-1 întocmească mandatarul. Aceasta, pentru că suntem în prezenţa a două tipuri de contracte radical diferite: în timp ce împrumutul fără dobândă are natura unui act dezinteresat, împrumutul cu dobândă este un act cu titlu oneros. In cazul în care urmează ca mandatarul să încheie un contract de împrumut fără dobândă, persoana debitorului trebuie individualizată în cuprinsul mandatului.
• In ceea ce priveşte specializarea mandatului, credem nu se impune să se menţioneze cuantumul sumei împrumutate (recunoaştem că în practică, mandantul este consiliat – pentru ca interesele sale să nu fie afactate ulterior – să menţioneze măcar suma maximă ce se poate împrumuta).
Mandatul pentru obţinerea unui credit
• In lipsa unor specificaţii ale mandantului cu privire la modul de executare, mandatarul are libertate deplină pentru a obţine un credit în cuantum cât mai mare, de la orice instituţie bancară, pentru a negocia toate clauzele contractuale (durata contractului, cuantumul şi felul dobânzii, etc.).
• Mandatarul nu poate însă încheia contractul de asigurare în numele mandantului (deşi acesta este o condiţie obligatorie în procedura bancară a acordării creditului) dacă acest drept nu i-a fost acordat expres, pentru că în cauză vorbim de un alt act juridic, distinct dc contractul de credit.

Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău

Actul politic de excepţională importanţă al Marii Uniri, realizată în 1918, a declanşat un proces de unificare reală, în primul rând în plan instituţional, care s-a prelungit, în unele cazuri, până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. O legislaţie cu valabilitate pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoie de aplicat, pe de o parte din cauza cutumelor multiseculare, pe de alta din pricina actelor cu caracter atât de diferit redactate în Vcchiul Regat, Transilvania şi Banat sau Basarabia – fiecare din aceste entităţi suferind din punct de vedere juridic influenţa franceză, maghiară şi respectiv rusească.

„Revista notarilor publici” din Oradea dezbătea, la 1929, această situaţie contradictorie: într-o ţară unită, instituţia notarială funcţiona diferit. In Transilvania, o primă încercare în acest sens s-a lovit de împotrivirea bisericii catolice care, prin „locurile autentice” (loca credibilia), facea acest oficiu încă din secolul al 12-lea. Capitlurile ce funcţionau în mai multe mănăstiri din provincie – despre care am mai discutat în această rubrică – păstrau acte publice, testamente, citaţii, execuţii judecătoreşti şi eliberau copii autentice. Noua instituţie micşora veniturile bisericii, de aici opoziţia ei categorică. Dar în 1874 factorul laic s-a impus: ţara a fost împărţită în circumscripţii, notarilor li s-au asigurat venituri îndestulătoare, cei mai buni au fost selectaţi pentru dezbaterea succesiunilor, redactarea actelor de partaj, fapt ce le-a permis să structureze atât dreptul succesoral, cât şi pe cel convenţional. Au folosit în acest sens pe larg dispoziţiile legale şi jurisprudenţa, ajungând la o formă sui generis de drept cutumiar specializat. S-au călăuzit astfel după principiul că la redactarea unui contract trebuie să cunoşti natura economică a raporturilor între părţi şi – fapt de căpetenie – să prevezi conflictele. Cu alte cuvinte, justiţia cautelară (preventivă) însemna precumpănitor apărarea drepturilor cetăţenilor.

In timp ce, potrivit Codului civil francez din 1803, preluat în Vechiul Regat, se recunoştea puterea de probaţiune şi caracterul executor al actelor făcute de notarul public, în Transilvania şi Banat, unde influenţa germană fusese hotărâtoare, situaţia era confuză şi genera numeroase procese. Aceasta pentru că protecţia preventivă era redusă, fiind vorba doar de contractele între soţi, logodnici sau de procuri generale sau speciale. Mai mult, se admitea contraprobaţiunea.
Apoi, din raţiuni politice, de supraveghere a populaţiei româneşti majoritare, autorităţile maghiare au permis ca notarii comunali să redacteze acte cu caracter juridic. Din lipsă de cadre calificate şi socotind că astfel tranziţia va fi mai lesnicioasă, legea românească din 1925 a preluat – însă numai pentru Transilvania şi Banat – această prevedere. Doar că intabulările şi testamentele, din lipsa cunoştinţelor juridice temeinice ale acestor notari comunali, ajunseseră să fie invalidate în proporţie de 90%.

în Vechiul Regat, protecţia preventivă a rămas deficitară, legalizarea actelor operându-se prin tribunale şi judecătorii. Prin legea înfiinţării corpului de avocaţi, actele autentice puteau fi redactate de avocaţi (în localităţile unde nu funcţionau notari publici). Aceştia însă, prin natura profesiei, apărau interesele unui client, fară să atragă atenţia celeilalte părţi asupra caracterului eventual oneros al unor clauze contractuale. Pentru obiectivitate, autentificarea trebuia să rămână, aşa dar, în sarcina unui organ neutru, separat de magistratură ori barou, în speţă a notarilor publici. Sistemul cărţilor funduare existent în Transilvania şi Banat, privit cu admiraţie de notarii de dincoace de munţi, ajunsese, după convingerea notarilor de la Oradea, în perioada postbelică, „în aer”, în România Mare, în virtutea inerţiei, taxa pentru „fondul cărţilor funduare” a continuat să fie percepută!

Consiliul Dirigent, autoritatea temporară de conducere a Transilvaniei după Unire, i-a păstrat pe judecători şi pe notarii publici (aceştia din urmă erau în număr de 9o, din care trei români) dar le-a suspendat inamovibilitatea. Acum, „pentru liniştea publică”, puteau fi disponibilizaţi sau suprimaţi din oficiu, fără să li se ceară consimţământul ca odinioară. în 1920, comisia regională de unificare de la Cluj a stabilit că notarii publici numiţi de autorităţile maghiare trebuia să depună jurământ în faţa celor româneşti, să-şi schimbe sigiliile şi să întrebuinţeze limba română. Teoretic, postul de notar public se ocupa prin concurs, cu avizul Camerei notariale (din cele patru create în Transilvania, la Cluj, Oradea, Timişoara şi Târgu Mureş). Numai că numirea o făcea ministrul Justiţiei, care „aprecia meritele candidatului”. Acesta îngăduia promovarea clientelei politice. Să observăm totuşi că, la semnalările Camerelor notariale din Transilvania, în 1929 au fost înlăturaţi 78 de notari reuşiţi prin asemenea concursuri (români şi unguri deopotrivă).
In Transilvania, majoritatea notarilor proveneau din foşti avocaţi, cu o numeroasă clientelă altădată; acum aceştia se vedeau pe drumuri. Aproape un deceniu, autorităţile de la Bucureşti au ezitat: prevederile legii maghiare din 1874 n-au fost abogate; în răstimpul 1918-1923, s-au făcut numiri de notari, deşi nu exitau Camere notariale – iată două contradicţii majore în legătură cu legitimitatea noii creaţii instituţionale. în 1923 şi 1924 s-au organizat la Bucureşti congrese în vederea unificării şi tot în 1924 s-a prezentat un anteproiect privitor la înfiinţarea corpului notarilor, urmat de o lege referitoare la extinderea în Basarabia a unor dispoziţii în materie, în vigoare în restul ţării. în sfârşit, în 1929, a fost înaintat proiectul de organizare a corpului notarilor publici. Era vorba de funcţionari publici nesalarizaţi, domiciliind în localitatea unde lucrau. Actele redactate de ei erau executorii. Trebuia să fie cetăţeni români, să fi făcut stagiul militar şi să nu fi suferit pedepse infamante. Legea nu specifica accesul femeilor la această profesie. Pentru a deveni notar independent, postulantul trebuia să facă un stagiu de trei ani într-un birou notarial. Nu putea fi în acelaşi timp avocat, negustor, industriaş, militar activ, funcţionar retribuit de stat. Numirea individuală se facea prin decret regal, la propunerea ministrului de Justiţie. Vacantarea posturilor se anunţa prin „Monitorul oficial”. La ocupare, notarul avea două sigilii, depunea o garanţie (în 60 de zile de la numire) care se păstra la administraţia financiară şi se restituia la şase luni de la încetarea calităţii de notar.

Restructurarea cea mai drastică s-a produs, după Marea Unire, în materie de succesiuni de pildă, prin introducerea legii timbrului. Potrivit acesteia, moştenitorii trebuia să facă dovada că au plătit impozitele şi dobândeau un termen de plată (fiecare plătindu-şi partea). Dacă delimitarea nu fusese făcută, succesiunile rămâneau în suspensie încât, în 1929, doar 10% din ele fuseseră transcrise în cartea funduară.

Ce consecinţe a avut această înregistrare redusă a mişcării proprietăţii? Pe teren, tot mai multe cazuri păreau fără ieşire: proprietari analfabeţi, proprietăţi divizate, dovezi anevoie de obţinut că figurează în cartca funduară (număr de protocol, topografia suprafeţei), litigii între moştenitori (unii întemeiaţi pe testamente, alţii pe dispoziţiile legale), partaje cu renunţări sau compensaţii, coeredele care şi-a primit partea încă pe când testatorul trăia (prin zestre sau donaţie). Constatarea succesiunii revenea funcţionarului fiscal. Dar lipsa de pregătire, dezinteresul au dus la constatări din oficiu şi stabilirea cotei pentru fiecare moştenitor aşişderi. Când au apărut divergenţele, funcţionarii nepricepuţi au lăsat moştenirile să treneze cu anii (de pildă, proprietarul era mort de 4o de ani, succesiunea nu fusese deschisă şi statul era astfel grav prejudiciat prin neîncasarea impozitului respectiv). în plus, la sate, unde moştenitorii aveau deja averea în mână, nu s-au grăbit să deschidă succesiunea şi să înscrie noua situaţie a proprietăţii în cartea funduară ca să evite plata impozitelor. Dosarele de succesiune zăceau astfel prin judecătorii cu anii şi numai la Braşov, de exemplu, se estima că în 1929 erau restanţe de zece milioane de lei. Apoi creditorii nu-şi puteau recupera ori valida creanţele, impozitul nefiind achitat nu se transcria în cartea funciară şi, prin urmare, imobilele nu puteau fi urmărite.

O armonizare a practicilor din Vechiul Regat cu cele din Transilvania şi Banat era anevoioasă, dar inevitabilă. Notarii care colaborau la revista orădeană faceau următoarele recomandări: să se inventarieze din oficiu toate succesiunile; după decesul cuiva, notarul public să purceadă la conscrierea averii şi citarea moştenitorilor, apoi aceasta să fie trimisă administraţiei financiare (aşa fiscul era asigurat). Să se introducă şi în Vechiul Regat cadastrul, pentru evaluare corectă. Certificatele de moştenitor eliberate de notarii comunali să se desfiinţeze deoarece erau formale, declarându-se, de obicei, o valoare mai mică a bunurilor.
Concluzia era una singură şi ulterior şi-a dovedit din plin îndreptăţirea: lăsarea în exclusivitate pe seama notarilor publici profesionişti a încheierii tuturor actelor referitoare la proprietate.

Autor: Dr. Georgeta Filitti

Obiectul prezentului studiu îl constituie analiza unor diferite tipuri de mandate speciale, astfel, se impun câteva precizări lămuritoare cu privire la acest tip de mandat.
Codul civil distinge între mandatul general şi mandatul special.
Art.1535 dispune că „mandatul este special pen-tru o afacere sau pentru oarecare anume afaceri, ori este general pentru toate afacerile mandantuluf’.
Art. 1536 precizează:
(al. 1) „Mandatul conceput în termeni generali
cuprinde numai actele de administraţie.”
(al.2) „Când e vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte ce trec peste administraţia ordinară, mandatul trebuie să fie speciar.
La o simplă lectură a textelor corespunzătoare din Codul Civil francez observăm ceea ce, la prima vedere, pare să fie o eroare de traducere a legiuitorului român, ale cărei consecinţe pot fi importante.
Art. 1987 afirmă „II est ou special et pour une affaire ou certaines affaires seulement, ou general et pour toutes Ies affaires du mandant.”
Art. 1988 dispune:
(al. 1) „Le mandat congu en termes generaux n ‘embrasse que Ies actes d’administration.”
(al.2) „S’il s’agit d’aliener ou hypothequei; ou de quelque autiv acte de pmpiiete, le mandat doit etre expres.”
In ambele texte (art.1535 şi art. 1536), Codul civil român foloseşte termenul de „special”, pe când Codul civil francez întrebuinţează cuvintele „special” în art. 1987 şi „expres” în art. 1988.
In Codul civil francez, termenul „special” este folosit în opoziţie cu „general” (referitor la afacerile încredinţate mandatarului), iar termenul „expres” este folosit în opoziţie cu „mandatul conceput în termeni generali” (referitor la actele juridice pe care mandatarul le poate îndeplini — mandatul conceput în termeni generali nedând dreptul decât la încheierea de acte de administrare, iar mandatul expres fiind cerut pentru acte de dispoziţie).
Astfel cum în mod just s-a arătat, distincţia între termenii special şi expres ţine de fapt de două idei total diferite: în timp ce „special” priveşte întinderea afacerilor care sunt încredinţate mandatarului, termenul „expres” priveşte actele juridice care pot fi îndeplinite relativ la aceste afaceri5. Prin „expres” trebuie înţeles faptul că puterile mandatarului referitor la îndeplinirea actelor de dispoziţie sunt clar afirmate (nu trebuie făcută greşeala de a opune noţiunea de mandat expres mandatului tacit).
Distincţiile făcute de art. 1987 şi art. 1988 Cod civil francez dau posibilitatea unor combinaţii de mandate, care prezintă interes şi pentru dreptul românesc:
– mandat special şi expres – mandatul dat pentru a face o donaţie, reprezentarea unei părţi la încheierea unei convenţii matrimoniale, mandatul de a vinde un bun, mandatul dat unui avocat pentru a se desista de o acţiune;
– mandat special care este conceput în termeni generali – mandatul de a administra un patrimoniu imobiliar, mandatul pentru a reprezenta în tot ce priveşte un anume imobil;
– mandat general şi expres – mandatul dat pentru a se ocupa de toate afacerile mandantului, dar care dă dreptul mandatarului să facă şi acte de dispoziţie;
– mandat general care este conceput în termeni generali – mandatul pentru a gera toate afacerile, pentru a face tot ce este mai convenabil pentru apărarea intereselor mandantului.
Ori de câte ori însă, un text impune necesitatea unui mandat care să fie dat de fiecare dată, distinct, pentru o operaţiune, acesta nu poate fi dat global pentru toate actele din acea categorie, ci trebuie să indice nominativ „afacerea” ce trebuie încheiată. In acest sens, putem da exemplul oferit de al. 1 al art. 125 din Legea nr.31/1990 (a cărui redactare foarte clară este revelatoare), potrivit căruia „Acţionarii pot participa şi vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei împuterniciri acordate pentru respectiva adunare generală”. Astfel, rezultă că procura pentru reprezentare în cadrul unei adunări generale, trebuie obligatoriu să fie dată pentru fiecare adunare în parte, neputând să fie întocmită o dată pentru toate adunările generale.
Dimitrie Alexandresco observând faptul că legiuitorul român s-a îndepărtat „în mod nefericit” de la textul francez (şi de la cel italian, care întrebuinţează şi el termenul „expres”), arată la rândul său că „special” este folosit de fapt cu două înţelesuri diferite, astfel: pe când în art.1535, acesta se referă la întinderea puterilor mandatarului, în art.1536, are în vedere faptul că mandatul trebuie dat”anume pentru o afacere determinată”7.
După scurta explicitare a noţiunilor, din care rezultă fără nici o îndoială că termenul „special” din art.1536 nu poate în nici un caz să aibă acelaşi sens cu cel din art.1535 (chiar şi în actuala redactare), credem totuşi că acesta nu se referă la mandatul dat pentru o „afacere determinată”. Cuvântul „special” folosit în art.1536 se referă doar la faptul că mandatarul are dreptul, puterea să întocmească acte de dispoziţie sau un anume act de dispoziţie şi nu că se impune un mandat distinct pentru fiecare act de dispoziţie – aceasta constituind de fapt şi miza problemei care ne interesează şi care ne-a antrenat în această prezentare comparativă.
Ceea ce legiuitorul a dorit când a stipulat în art.1536 al.2, că pentru actele de dispoziţie este nevoie de un mandat „special”, a fost ca din cuprinsul procurii să rezulte clar, fără nici o îndoială, puterea de a dispune de bunul respectiv, prin opoziţie cu mandatele „redactate în termeni generali”, care, tocmai din cauza impreciziei, nu dau dreptul decât la acte de administrare, şi nu că ar fi nevoie de un mandat care să fie dat special, distinct pentru fiecare act de dispoziţie în parte8.
Problema prezintă interes în cazul, spre exemplu, al mandatului dat pentru vânzarea tuturor bunurilor mandantului. Este acest mandat valabil sau trebuie dat mandat pentru vânzarea fiecărui bun în parte, sau
trebuie, în orice caz, precizate bunurile9? Cum în dreptul francez, pentru vânzare, ipotecare, se cere un mandat „expres” – deci, subliniem, un mandat din care să rezulte puterea de a face acte de dispoziţie – astfel de mandate (de înstrăinare sau de ipotecare a tuturor bunurilor mandantului) sunt perfect valabile, întrucât mandantul nu se poate plânge că nu ar fi fost respectată în vreun fel voinţa sa, sau s-ar fi depăşit limitele mandatului, din moment cc consimţământul său cu privire la efectuarea de acte de dispoziţie cu privire la bunurile sale rezultă foarte clar – fiind respectate astfel dispoziţiile art.1988 C.civ.fr. şi art.1536 C.civ.rom – nefiind necesară enumerarea acestora10. Mai mult, nici nu există vreun text legal care să impună un mandat distinct pentru fiecare act de dispoziţie în parte. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie să o admitem şi în dreptul român.
Pentru motivele arătate, vom admite valabilitatea unui mandat dat pentru a constitui ipotecă asupra tuturor bunurilor mandantului, ori de câte ori va fi nevoie.
Ne punem în continuare problema dacă mandatul pentru vânzarea tuturor bunurilor mandantului se limitează la bunurile aflate în patrimoniul mandantului la data întocmirii mandatului, sau, dimpotrivă, acesta poate fi folosit şi cu privire la bunurile pe care mandantul le-a putut dobândi ulterior (personal sau prin mandatar, nu prezintă importanţă) – spre exemplu, mandatarul însărcinat în 2007 cu vânzarea bunurilor mandantului, poate în 2011 să vândă un bun pe care mandantul 1-a dobândit în anul 2010? Răspunsul este afirmativ. Sintagma „toate bunurile mandantului” trebuie să primească o interpretare unitară, respectiv să se refere la bunurile prezente şi viitoare ale mandantului şi nu raportat la momentul exprimării consimţământului – cel al întocmirii procurii. Nu s-ar putea susţine că există o categorie de bunuri – „toate bunurile mandantului” – până la momentul consimţământului şi o altă categorie compusă din bunuri dobândite după acest moment şi cărora voinţa mandantului nu li s-ar aplica.
Ne oprim şi asupra posibilităţii redactării unui mandat (de natură fie civilă, fie comercială) care să aibă ca obiect „cumpărarea şi vânzarea de bunuri în numele mandantului”.
Un astfel de mandat se poate interpreta în sensul că mandatarul are dreptul să vândă numai bunurile cumpărate în temeiul mandatului primit sau şi bunuri intrate în patrimoniul mandantului fie anterior, fie dobândite personal de acesta sau prin alt mandatar după acordarea mandatului? Altfel spus, între cele două mandate, de cumpărare şi de vânzare, se poate stabili o legătură, o conexiune, o interdependenţă plecând de la bunurile cumpărate, sau ele subzistă ca două mandate distincte, cuprinse însă în acelaşi înscris? Suntem de părere, având în vedere şi modul în care cele două mandate au fost inserate împreună în acelaşi înscris, că se poate stabili o legătură de cauzalitate, iar mandatul de vânzare trebuie raportat strict la bunurile dobândite de mandatar în temeiul mandatului de cumpărare şi nu şi la alte bunuri.

Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău