Obiectul prezentului studiu îl constituie analiza unor diferite tipuri de mandate speciale, astfel, se impun câteva precizări lămuritoare cu privire la acest tip de mandat.
Codul civil distinge între mandatul general şi mandatul special.
Art.1535 dispune că „mandatul este special pen-tru o afacere sau pentru oarecare anume afaceri, ori este general pentru toate afacerile mandantuluf’.
Art. 1536 precizează:
(al. 1) „Mandatul conceput în termeni generali
cuprinde numai actele de administraţie.”
(al.2) „Când e vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte ce trec peste administraţia ordinară, mandatul trebuie să fie speciar.
La o simplă lectură a textelor corespunzătoare din Codul Civil francez observăm ceea ce, la prima vedere, pare să fie o eroare de traducere a legiuitorului român, ale cărei consecinţe pot fi importante.
Art. 1987 afirmă „II est ou special et pour une affaire ou certaines affaires seulement, ou general et pour toutes Ies affaires du mandant.”
Art. 1988 dispune:
(al. 1) „Le mandat congu en termes generaux n ‘embrasse que Ies actes d’administration.”
(al.2) „S’il s’agit d’aliener ou hypothequei; ou de quelque autiv acte de pmpiiete, le mandat doit etre expres.”
In ambele texte (art.1535 şi art. 1536), Codul civil român foloseşte termenul de „special”, pe când Codul civil francez întrebuinţează cuvintele „special” în art. 1987 şi „expres” în art. 1988.
In Codul civil francez, termenul „special” este folosit în opoziţie cu „general” (referitor la afacerile încredinţate mandatarului), iar termenul „expres” este folosit în opoziţie cu „mandatul conceput în termeni generali” (referitor la actele juridice pe care mandatarul le poate îndeplini — mandatul conceput în termeni generali nedând dreptul decât la încheierea de acte de administrare, iar mandatul expres fiind cerut pentru acte de dispoziţie).
Astfel cum în mod just s-a arătat, distincţia între termenii special şi expres ţine de fapt de două idei total diferite: în timp ce „special” priveşte întinderea afacerilor care sunt încredinţate mandatarului, termenul „expres” priveşte actele juridice care pot fi îndeplinite relativ la aceste afaceri5. Prin „expres” trebuie înţeles faptul că puterile mandatarului referitor la îndeplinirea actelor de dispoziţie sunt clar afirmate (nu trebuie făcută greşeala de a opune noţiunea de mandat expres mandatului tacit).
Distincţiile făcute de art. 1987 şi art. 1988 Cod civil francez dau posibilitatea unor combinaţii de mandate, care prezintă interes şi pentru dreptul românesc:
– mandat special şi expres – mandatul dat pentru a face o donaţie, reprezentarea unei părţi la încheierea unei convenţii matrimoniale, mandatul de a vinde un bun, mandatul dat unui avocat pentru a se desista de o acţiune;
– mandat special care este conceput în termeni generali – mandatul de a administra un patrimoniu imobiliar, mandatul pentru a reprezenta în tot ce priveşte un anume imobil;
– mandat general şi expres – mandatul dat pentru a se ocupa de toate afacerile mandantului, dar care dă dreptul mandatarului să facă şi acte de dispoziţie;
– mandat general care este conceput în termeni generali – mandatul pentru a gera toate afacerile, pentru a face tot ce este mai convenabil pentru apărarea intereselor mandantului.
Ori de câte ori însă, un text impune necesitatea unui mandat care să fie dat de fiecare dată, distinct, pentru o operaţiune, acesta nu poate fi dat global pentru toate actele din acea categorie, ci trebuie să indice nominativ „afacerea” ce trebuie încheiată. In acest sens, putem da exemplul oferit de al. 1 al art. 125 din Legea nr.31/1990 (a cărui redactare foarte clară este revelatoare), potrivit căruia „Acţionarii pot participa şi vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei împuterniciri acordate pentru respectiva adunare generală”. Astfel, rezultă că procura pentru reprezentare în cadrul unei adunări generale, trebuie obligatoriu să fie dată pentru fiecare adunare în parte, neputând să fie întocmită o dată pentru toate adunările generale.
Dimitrie Alexandresco observând faptul că legiuitorul român s-a îndepărtat „în mod nefericit” de la textul francez (şi de la cel italian, care întrebuinţează şi el termenul „expres”), arată la rândul său că „special” este folosit de fapt cu două înţelesuri diferite, astfel: pe când în art.1535, acesta se referă la întinderea puterilor mandatarului, în art.1536, are în vedere faptul că mandatul trebuie dat”anume pentru o afacere determinată”7.
După scurta explicitare a noţiunilor, din care rezultă fără nici o îndoială că termenul „special” din art.1536 nu poate în nici un caz să aibă acelaşi sens cu cel din art.1535 (chiar şi în actuala redactare), credem totuşi că acesta nu se referă la mandatul dat pentru o „afacere determinată”. Cuvântul „special” folosit în art.1536 se referă doar la faptul că mandatarul are dreptul, puterea să întocmească acte de dispoziţie sau un anume act de dispoziţie şi nu că se impune un mandat distinct pentru fiecare act de dispoziţie – aceasta constituind de fapt şi miza problemei care ne interesează şi care ne-a antrenat în această prezentare comparativă.
Ceea ce legiuitorul a dorit când a stipulat în art.1536 al.2, că pentru actele de dispoziţie este nevoie de un mandat „special”, a fost ca din cuprinsul procurii să rezulte clar, fără nici o îndoială, puterea de a dispune de bunul respectiv, prin opoziţie cu mandatele „redactate în termeni generali”, care, tocmai din cauza impreciziei, nu dau dreptul decât la acte de administrare, şi nu că ar fi nevoie de un mandat care să fie dat special, distinct pentru fiecare act de dispoziţie în parte8.
Problema prezintă interes în cazul, spre exemplu, al mandatului dat pentru vânzarea tuturor bunurilor mandantului. Este acest mandat valabil sau trebuie dat mandat pentru vânzarea fiecărui bun în parte, sau
trebuie, în orice caz, precizate bunurile9? Cum în dreptul francez, pentru vânzare, ipotecare, se cere un mandat „expres” – deci, subliniem, un mandat din care să rezulte puterea de a face acte de dispoziţie – astfel de mandate (de înstrăinare sau de ipotecare a tuturor bunurilor mandantului) sunt perfect valabile, întrucât mandantul nu se poate plânge că nu ar fi fost respectată în vreun fel voinţa sa, sau s-ar fi depăşit limitele mandatului, din moment cc consimţământul său cu privire la efectuarea de acte de dispoziţie cu privire la bunurile sale rezultă foarte clar – fiind respectate astfel dispoziţiile art.1988 C.civ.fr. şi art.1536 C.civ.rom – nefiind necesară enumerarea acestora10. Mai mult, nici nu există vreun text legal care să impună un mandat distinct pentru fiecare act de dispoziţie în parte. Pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie să o admitem şi în dreptul român.
Pentru motivele arătate, vom admite valabilitatea unui mandat dat pentru a constitui ipotecă asupra tuturor bunurilor mandantului, ori de câte ori va fi nevoie.
Ne punem în continuare problema dacă mandatul pentru vânzarea tuturor bunurilor mandantului se limitează la bunurile aflate în patrimoniul mandantului la data întocmirii mandatului, sau, dimpotrivă, acesta poate fi folosit şi cu privire la bunurile pe care mandantul le-a putut dobândi ulterior (personal sau prin mandatar, nu prezintă importanţă) – spre exemplu, mandatarul însărcinat în 2007 cu vânzarea bunurilor mandantului, poate în 2011 să vândă un bun pe care mandantul 1-a dobândit în anul 2010? Răspunsul este afirmativ. Sintagma „toate bunurile mandantului” trebuie să primească o interpretare unitară, respectiv să se refere la bunurile prezente şi viitoare ale mandantului şi nu raportat la momentul exprimării consimţământului – cel al întocmirii procurii. Nu s-ar putea susţine că există o categorie de bunuri – „toate bunurile mandantului” – până la momentul consimţământului şi o altă categorie compusă din bunuri dobândite după acest moment şi cărora voinţa mandantului nu li s-ar aplica.
Ne oprim şi asupra posibilităţii redactării unui mandat (de natură fie civilă, fie comercială) care să aibă ca obiect „cumpărarea şi vânzarea de bunuri în numele mandantului”.
Un astfel de mandat se poate interpreta în sensul că mandatarul are dreptul să vândă numai bunurile cumpărate în temeiul mandatului primit sau şi bunuri intrate în patrimoniul mandantului fie anterior, fie dobândite personal de acesta sau prin alt mandatar după acordarea mandatului? Altfel spus, între cele două mandate, de cumpărare şi de vânzare, se poate stabili o legătură, o conexiune, o interdependenţă plecând de la bunurile cumpărate, sau ele subzistă ca două mandate distincte, cuprinse însă în acelaşi înscris? Suntem de părere, având în vedere şi modul în care cele două mandate au fost inserate împreună în acelaşi înscris, că se poate stabili o legătură de cauzalitate, iar mandatul de vânzare trebuie raportat strict la bunurile dobândite de mandatar în temeiul mandatului de cumpărare şi nu şi la alte bunuri.

Autor: Notar public Dragoş ISACHE, Camera Notarilor Publici Bacău